ELEGII

 

     - Elegia I  - 

cândva, mi-ai dăruit
din bolta ochiului tăcut
dulceața-n valuri de lumină,
să mă mai spele cu-n sărut
de răsărituri, zile însorite
ori seri în stropii ploii
sau nopțile albaste cu luna plină.
am așteptat evlavios
cuvântu-ți întrupat
eterna dezmierdare,
dar ochiul tău
s-a-ntors mai țintuit
spre alte șoapte de tine flămâde,
să soarbă cu sete din timpul pierdut
din clipa netrăită-n vise dorite.
nu plâng, nu plâng !
hrănește-te cu sfânta bucurie
chipu-ți în al meu gând
și vorbele tale, sunt murite.

- Elegia II - 

sărută-mi ochii
cu necredința veșniciei păgâne,
și-a inimii-nstelate
răsfrântă-n floarea de tăciune !
nu-ți mai vreau speranța
de pe drumuri să m-adune,
nici cuvânt al bucuriei
din coardele minunii.
am învățat tăcerea
din boarea florilor
și-am plâns cu ele durerea
din privitu-ți ochilor.
îngândurat,
sufletu n-o să-mi mai plângă !
sub pleoapa ochiului adunat
lacrimile-mi au să-nvingă.
rămâi în măreția ta
rămâi lumina zărilor
eu, nu te-oi mai chema
să-mi fii câmp al întristărilor. 

- Elegia III  -

ochiul tău
cel mult albastru
e oceanul înghețat.
parcă-ar fi un ochi de astru
de prin zare adunat.
buza ta care șoptește
versuri spuse-ncetișor,
gândul , eu ți-l simt plecat
prin iubire zburător.
dar ce-mi dai, iar nostalgie
îmbrăcată în durere ?!

te-am dorit cu bucurie,
tu mi-ai răsădit tăcere.
și de crezi că-s rază spartă
pe o frântură de drum,
sau o frunză trist plecată
de pe creanga de salcâm,
te înșeli în presimțiri
și-n lumina care doare,
fi-va-ne doar amintiri,
și a dragostei ce moare !

 

 

- Elegia IV -

 

sunt Dunărea cu lacrima albastră
și Bărăganul, îngălbenit de soare.
sunt vântul adiat
al florii din fereastră,
balada pământului
cântată pe-nserare !
sunt răsăritul spulberat
din delta stufului;
și strigătul de păasări
brodat în zări -
sunt geamătul de ăpiatră
din albia fluviului -
și pasul Chiralinei,
dincolo de mări.
sunt strigăt rătăcit,
ca punctele-n eter
și florile din câmp
și iarba cea uscată.
parfumul salcâmului
plecat spre cer,
ciulin trist din Bărăgan
doar de tine-ndrăgostită. 


-  Elegia V -

o ploaie aș vrea să fii,
trupul să-mi îmbrățișezi
doar cu lacrimi argintii.
să fii un vântuleț aș vrea
să-mi picuri rouri verzi,
și-un crâng de raze adormite
cu care numai tu
să mă săruți pe frunte.
și din fântâna inimii
din adâncul nepulsat
să-mi dăruiești cuvinte
sufletului încrispat.
să fii un lan de grâu enorm
în care maci să adunăm,
îmbrățișări țesute în mătase
tivite de iluzii drăgăstoase.
să fii ca tâmpla cerului
și drumul de la el la vis,
să fii fântâna dorului
de lacrimile mele cuprins.

eu în palme să tă-ți cuprind
gându-ți ce nu l-am știut,
taina clipei poposind
cu un zâmbet murmurit.  


- Elegia  VI -

ești ultimul cavaler
venit de pretutindeni,
o, nici nu știi
că te aștept de veacuri...
să te privesc șoptindu-ți:
ești drumul singuratec
de ură și de bucurie,
ești cuibul inimii-ntristate
c-această clipă n-o să fie.
ești drumul meu
nemărginit sub soare,
ești apa, ce-mi udă setea
și hrana venită târziu,
din con , a mea stea
și al tău bin plumburiu.
te-adulmec ca vântul
nevânt presimțit,
răstignește-mi gândul
prin buze șoptit. 


-  Elegia VII  -

dorule cu gene albe
mi se pare ochii tăi
precum florile de salbe
strânse-n mai se pe sub ploi !
pe pământ sălbăticit
de dorinți uscate
prin briza de vânt topit
în lacrimi împiedicate.
peste chipul tău și-al meu
în murmur șoptit
strânse-n palme de-amundoi
prin sărut sălbăticit;
sfânt, curat și scurs pe buze
când pe pieptul cel bălai
prin priviri demult nespuse
de atunci, din luna mai.
luna mai, a vindecării
bolta noastră a raiului
ochi în ochi, trup lângă trup,
sub rochița cerului.

COMENTARIU

                    Constanţa Abălaşei Donosă  
                        Si universul său artistic…                                  
       Opera artistică a pictoriţei şi scriitoarei Constanţa Abălaşei -Donosă este un soclu pe care ea l-a dăltuit la picioarele naturii pentru a aşeza acolo, după propria-i mărturisire, trei flori:una pentru viaţă. alta pentru credinţă şi a treia pentru dragoste (''Dedicaţie''). Aşadar,trei flori ca tot atâtea simboluri: odă mirificei naturi - leagăn de viaţă al umanităţii, flacăra credinţei în Dumnezeu şi ecoul iubirii ca mod de existenţă printre oameni. Aceste linii directoare, care îi guvernează creaţia, dau viaţă, n ansamblul lor, unui univers artistic exprimat, deopotrivă, prin arta poetică şi arta plastică. Un univers alcătuit, prin urmare, din cuvânt şi din culoare-două mijloace de creaţie rareori îngemănate în opera vreunui artist. În această comuniune artistică, cuvântul şi culoarea vor deveni puntea de legătură dintre lumea interioară a artistei şi Universul celest. Ele, cuvântul şi culoarea, vor fi căi de spovedanie, mesageri ai credinţei sale nestrămutate, dar şi ofranda adusă magnificei naturi dăruită de Creator umanităţii. Din atâtea căeți scrise de pictorița-graficiană ,, Sonate,, anul 1999;
,, Amintiri pentru prietenii mei / poezie, anul 2002;  ,, La ușa iubirii,, / poezie psaltică, anul 2009 ; volumul ,, Poezii pastelate,, anul 2011, m-am oprit la volumul ,,Epistole şi flori'' (2007) ce pune în evidenţă, cu precădere, acest aspect: ca într-un tablou reflectat în oglindă, aici fiecare poem îşi are florile lui. Culorile dau strălucire cuvintelor şi le amplifică sensul.
       Constanţa Abalaşei-Donosă surprinde natura în ipostaze dintre cele mai diferite, întotdeauna însă încărcate de un lirism care aminteşte de candoarea copilăriei. Peisajul nu este niciodată un simplu element de decor. Natura devine o cutie de rezonanţă a sentimentelor; cuvintele potrivite în sintagme poetice, ca şi culorile tabloului, preiau şi transmit, cu fidelitate, variate şi profunde trăiri sufleteşti. Mereu stăpânită de emoţia debutului, primăvara este o apariţie plină de prospeţime şi eleganţă. Purtând la corsaj buchete de frunze de viţă de vie, încălţată cu papuci de trifoi şi înmănuşată cu flori de cais, de măr şi de gutui, ea este mereu întâmpinată de dragostea statornică a rândunicii (,,Primăvara''). În grădină, stropii argintii ai ploii de primăvară pipăie, inocenţi frunzele, în timp ce vântul rostogoleşte sunetele în sus şi-n jos (,,Scrisoare grădinii''). Norii îşi ridică flamurile tremurânde peste inima albastră a Dunării, în timp ce păsările exersează un alb intermezzo în pădurea înverzită(,,Martie a revenit''). Imagini venite dintr-un timp când dorurile se chemau ba pe soare, ba pe ploaie, îi readuc artistei în memorie momente dintr-o vară romantică, cu liceeni timizi, care păşesc printre flori albe, pe alei pe sub ramuri de castan (''Amintiri''). Şi tot vara este anotimpul când un pescăruş şi o pescăruşă îşi consumă povestea lor de dragoste, bucurându-se în tăcere de mângâierile nopţii.('' Pescăruşii''). Dunărea ţine seara în palmă, în timp ce apusul se culcă printre trestii. Vara, noaptea moare în apă, risipindu-şi sufletul peste unde (''Melancolia nopţii''). Toamna, îmbrăcată în gri, tună şi împrăştie stropi de ploaie rătăciţi peste frunzarele sub care vrăbiile tremură zgribulite. Soarele, licărind scăpătat, nu mai este decât un opaiţ de argint (''Scrisoare toamnei'').Vântul bate trist, din pădure răsună urlete şi ameninţări, în timp ce toamna, agăţată în crengi, devine ea însăşi o victimă a ploii de cristal (''Toamnă supusă''). În peisajul autumnal care coboară peste grădină, poeta-pictoriţă îşi recunoaste propriile tablouri dintr-o expoziţie de verde, de brun şi de albastru...('' Peisaj''). Şi, ca în cunoscuta atmosferă bacoviană, soarele, bolnav, se înroşeşte la crepuscul, marcând sfârşitul unui trist spectacol cotidian (''Crepuscul'').
Iarna este, ne spune poeta, anotimpul sfânt în care sub fior de ger, visele pleacă spre cer (''Visele''). În acest peisaj hibernal, cu fulgi de argint împodobind haina îngerilor sfinţi, se cristalizeazî o mărturisire de credinţă :
''Rătăcesc şi-aş vrea s-ajung / În miezul tainei,la loc sfânt.'' / (''Rătăcesc prin vise'')
       În poemele cuprinse în volumul ''La uşa iubirii''(2009), acest periplu spre miezul tainei la loc sfânt, se face în rugăciune. Rugăciunea, devine expresia unei trăiri în credinţă, intensă până la incandescenţă, o exprimare fermă a voinţei de bine, o cale – poate singura - de înţelegere a esenţei morale a vieţii . Credinţa este darul divinei veşnicii, cum afirmă poeta (''Credinţa este dar''). Este o căutare asiduă a ''preasfintei năluciri'' printre gânduripe cărări de albe flori, mereu şi mereu cu aceeaşi statornică devoţiune. El este peste tot: în minte, în suflet şi-n cuvinte,. Este intangibil şi incert:
''Mă-nchin şi cred că-i vis, / Nu-ndrăznesc să te măsor.'' / (''Psalm XIII'')
       Lui, Celui singur şi mereu departe, Constanţa Abălaşei - Donosă îi dedică creaţia sa în cuvinte, dar şi în culori:
''Aceste versuri toate / Pentru tine-s scrise, / În zilele de slujbă / Cu lumânări aprinse'' ( ''Cântec'')
şi
''Îţi voi picta pârâul / Cu undele de soare / Îţi voi picta şi codrul / Cu crengile dansând
În vântul ce adie-n joacă, / Şi florile grădinii / Superb înrourate...'' (''Tablou sentimental'')
       Iubirea ca mod de existenţă printre oameni, de care aminteam mai sus ca fiind a treia componentă în creaţia artistică a Constanţei Abălaşei - Donosă, se exprimă în primul rând, printr-o nesfârşită veneraţie pentru lumea pământească dăruită de Creator, oamenilor ca spaţiu de viaţă. Poemul ''Iubesc'' se constituie într-o odă a bucuriei de a trăi în această cea mai frumoasă dintre lumile posibile :
''Iubesc stelele pe cer,
Lacrimile lui şiroaie,
Iubesc roata soarelui,
Zborul păsării greoaie.
Iubesc liniştea ce curge
Despicată-n taina apei,
Iubesc licărul de frunze
Al pădurii de mesteacăn.''
       Legătura cu acest Pământ al oamenilor este atât de puternică în sufletul poetei, încât primăvara-n ploi plângând, vara caldă şi tăcută, toamna-n violet sprayată, iarna spartă în oglindă, toate aceste vârste ale naturii devin ''anotimpurile mele' ( ''Vis imaginar''). Poeta ştie că pământul este locul infinitei întoarceri. De aceea,ea participă sufleteşte la bucuria pământului care la şoptirea nopţii, va primi, în lutul său cald împlinirea sorţii (''Bucuria pământului'')
Un motiv poetic recurent în poezia Constanţei Abălaşei - Donosă este visul. Devenit un alter ego al autoarei, visul este simbolul aspiraţiei sale neîntrerupte spre acea lume bună şi frumoasă, plăsmuită în spiritul Celui-Mai-Presus de noi. Adăpate cu apa sufletului, hrănite cu roua diminţii, apărate de ploi şi vânturi vrăjmaşe, visele reprezintă pentru poetă setea de puritate şi candoare, nevoia vitală de iubire, iubire necontenită. Se mulțumește cu puținul iubirii…în schimb îi place peste măsura puterilor sale să dea iubire, iubire necondiționată de ceva ; (''Vis'', ''Visele'', ''Cu timpul'', ''Rătăcesc prin vise''). Iubirea este pentru autoare liantul care uneşte oamenii şi totodată simte că este farmecul ei care o face mult mai puternică . Într-o noapte de meditaţie, pe malul Dunării albastre poeta are revelaţia faptului că luna dăruieşte oamenilor cu atît de multă dărnicie , toate razele sale.
''Luna aruncă / Razele ei ude / Peste noi, la mal. / O rază mie...Una ţie... / A treia pentru amândoi.''
      Acele raze singulare vor muri cândva, peste ani, tot aici, la Dunăre, nu însă şi raza dăruită celor doi, deoarece, prin iubire adevărată și curată, fiinţa umană dăinuieşte peste timp.
''Va muri raza mea? / Va muri raza ta? / Va trăi raza noastră!'' / ''( Raza noastră'')
       Creaţia artistică a Constanţei Abălaşei-Donosă este, prin excelenţă, umanistă, în sensul pur și clasic al cuvântului. Prin poezie ca şi prin pictură, autoarea transmite încredere în valoarea fiinţei umane, în sensul superior al existenţei sale, în eternitatea spiritului uman ca parte componentă a Universului cosmic.
      Concepţia sa despre lume şi viaţă are la bază convingeri de nestrămutat şi repere morale sigure, care îi jalonează drumul drept în contextul atât de zbuciumat al zilelor noastre. Universul său artistic respiră într-o atmosferă de calm şi pace sufletească, de linişte şi împliniri sufletești pentru că, ea ştie cu precizie că CINEVA, acolo Sus, o protejează şi o iubeşte. 
                  Prof. Sanda Tănase